A înregistra nu înseamnă a publica. Ce spune legea despre sesiunile filmate

Se întâmplă tot mai des, și e un semn bun: psihologi care țin seminarii, susțin cursuri, coordonează grupuri de supervizare, mută ședințele online. Firește că apare și butonul „Rec". Filmezi ca să ai materialul pentru cine nu a putut veni, ca să-l pui pe YouTube, ca să-l trimiți în grupul de formare.

Și aici se strecoară greșeala. A înregistra un om e o prelucrare de date cu caracter personal. A publica înregistrarea e o a doua prelucrare, separată, cu temeiul ei. Faptul că cineva a fost de acord să fie filmat nu înseamnă că a fost de acord să fie făcut public.

Confuzia asta o văd des. Hai să o lămurim: ce spune legea, punct cu punct, și ce ai de făcut ca să fii în regulă.

Ce spune legea

Imaginea și vocea sunt date personale. Chipul, vocea sau un nume rostit identifică o persoană, așa că intră sub GDPR (Regulamentul UE 2016/679) și Legea 190/2018. Peste asta, Codul Civil (art. 73 și 74) apără dreptul la propria imagine și la viața privată, separat de GDPR. Cineva îți poate cere despăgubiri în instanță civilă chiar dacă, formal, ai avut un acord GDPR.

Când în filmare se discută clinic, sunt date despre sănătate. Iar datele despre sănătate sunt o categorie specială (art. 9 GDPR), în principiu interzise la prelucrat. Excepția care te interesează aici e consimțământul explicit al persoanei (art. 9 alin. 2 lit. a). Explicit înseamnă limpede, în scris sau electronic, și dovedibil la nevoie. Un „da, sigur" aruncat între două fraze nu se pune.

Înregistrarea și publicarea nu sunt același lucru. Prima are un scop și un temei. A doua are alt scop și alt temei, deci cere un consimțământ nou, care spune clar unde ajunge materialul (pe un canal public de YouTube? într-un grup închis? pe platforma cursului?), cât timp stă acolo și cine îl vede.

Secretul profesional nu se suspendă pentru că e „în scop educativ". Codul deontologic COPSI te ține la confidențialitate. La supervizare discuți cazuri reale ale unor oameni care nici măcar nu sunt în cameră ca să spună da sau nu. Dacă publici o supervizare cu detalii din care se poate recunoaște cineva, poți încălca în același timp GDPR, Codul Civil și deontologia. E situația în care văd cel mai des probleme.

Cu minori, acordul îl dă părintele sau tutorele (art. 8 GDPR; în România pragul e 16 ani).

Consimțământul se poate retrage oricând, la fel de ușor cum a fost dat. Dacă mâine îți spune cineva „scoate-mă din filmare", trebuie chiar să poți da materialul jos. De aceea nu-l urca unde nu-l mai controlezi.

Cele trei contexte, în ordinea riscului

Nu toate filmările cântăresc la fel. Tratează-le pe rând:

• Seminar sau curs, cu o sală de profesioniști sau studenți. De obicei nu apar date despre sănătatea unor clienți. Ce te expune e dreptul la imagine al participanților, și pe ăsta îl rezolvi cu o informare la început, un acord și puțină grijă la ce prinde camera.
• Supervizare. Aici discuți cazuri reale ale unor clienți care nu sunt de față. Riscul e dublu: secret profesional plus date despre sănătatea unor terți. Regula simplă: dacă rămâne ceva din care se poate recunoaște persoana, nu distribui. Anonimizează până nu mai rămâne nimic.
• Ședință online cu clientul. Riscul cel mai mare, pentru că ai și date despre sănătate, și persoana în cauză. Implicit nu se publică. Înregistrezi doar cu acord explicit și cu un scop clar.

Ce ai de făcut, concret

Un checklist pe care îl poți folosi de mâine:

• Cere două acorduri, nu unul. Unul pentru înregistrare, altul, separat, pentru publicare. Al doilea spune unde, cât timp și cine vede.
• Ia acordul în scris înainte să apeși „Rec". La date despre sănătate, acordul trebuie să fie explicit și să poți să-l arăți la nevoie. Un formular semnat electronic ține mult mai bine decât un da spus pe cameră.
• La supervizare, nu publica nimic din care se recunoaște cineva. Scoate numele și detaliile care duc la o persoană. Dacă tot rămâne recognoscibil, oprește-te.
• La seminarii și cursuri, spune din primul minut că înregistrezi și unde va ajunge filmarea. Lasă și o portiță: cameră închisă, întrebări puse în privat, sau pur și simplu să nu intre în cadru. Ține camera pe vorbitor, nu pe sală.
• Minor? Acordul îl dă părintele sau tutorele. Fără excepții.
• Filmează cât îți trebuie și atât. Dacă un chip nu are ce căuta în cadru, blurează-l sau nu-l prinde.
• Hotărăște de la început unde stochezi și cât. Pe ce platformă, criptat sau nu, cine are acces, cât timp păstrezi și când ștergi.
• Uită-te la platforma pe care urci. YouTube, Google Drive, Zoom cloud sunt terți care prelucrează datele, uneori în afara UE. Citește condițiile înainte, nu după.
• Fii pregătit pentru o retragere de consimțământ. Publică doar de unde poți da jos repede și ține o evidență a acordurilor, ca să știi ce ai de scos.
• Dacă înregistrezi sistematic date despre sănătate, fă-ți o evaluare de impact (DPIA, art. 35 GDPR). Nu e hârțogărie, e chiar analiza care te ține departe de o amendă.

Regula, în două rânduri

Înregistrarea are un scop. Publicarea are altul. Dacă nu poți arăta, negru pe alb, un acord explicit și separat pentru fiecare, nu apeși „Publică".

Unde ții materialul contează

Locul în care păstrezi și pui filmările cântărește la fel de mult ca acordul. O platformă slabă la securitate transformă un material sensibil într-o breșă care așteaptă să se întâmple. Vezi unde ajung datele, cine le poate accesa și dacă furnizorul lucrează după bune practici de securitate, inclusiv principiile Directivei NIS2 (2022/2555/UE).

Dacă vrei o evaluare pe protecția datelor sau un audit de securitate, găsești detalii la NIS2Hub.ro.

Atât cât scrie aici e material informativ, nu consultanță juridică pentru cazul tău. Pentru situații concrete, mai ales publicarea unor ședințe de terapie sau supervizare, întreabă un specialist în protecția datelor sau juristul tău.